Diana Berari, mama Deliei: „Când știi că trei copii au fost salvați, că trei bucățele din ea trăiesc, te cuprinde o liniște sufletească”

Sursa Foto:

redactor

24 martie, 2016, 13:16

Vizualizări: 6177

Autor: Elena Cioina/Parascovia Sula

Povestea Deliei Berari, fetița de trei ani care a decedat la sfârșitul anului trecut din cauza unor grave probleme de sănătate provocate la naștere, mai ține tensionată opinia publică. Mulți așteaptă să afle cu ce se va încheia procesul intentat de familia Berari împotriva Spitalului privat Medpark. Dosarul se află acum la Curtea de Apel, care ar urma să decidă într-o ședință la sfârșitul lunii, dacă instituția medicală va plăti sau nu despăgubiri materiale și morale pentru faptul că Delia a suferit enorm la naștere, iar în consecință a decedat.

Așadar, pe lângă faptul că au trebuit să facă față problemelor de sănătate ale fiicei lor, soții Berari au decis să se implice într-un lung proces de judecată cu administrația spitalului privat, încercând astfel să-și apere drepturile, chiar și cu riscul că ar putea lupta cu morile de vânt. De altfel, este practic singurul dosar răsunător în care o familie luptă cu o instituție medicală pe care o acuză de malpraxis și managment ineficient.

Numele Deliei Berari, continuă să apară cu regularitate în presă chiar și după decesul ei. Mai exact, gestul părinților care au decis să-i păstreze vie memoria, donând părticele din organism la trei fetițe din România. Noi am provocat-o pe Diana Berari, mama Deliei, la încă o discuție despre cei trei ani de viață ai fiicei sale, despre procesul în care s-au implicat și lecțiile de viață pe care le-a învățat din această provocare, despre calitatea medicinei din Moldova și planurile de viitor ale familiei. Mai jos citiți un interviu amplu cu ea.

Doamna Berari, pentru că încă sunteți în proces de judecată și așteptați decizia Curții de Apel, o să încep discuția cu trei întrebări în una - ce s-a întâmplat totuși în noaptea în care ați născut, de ce au întârziat doctorii și dacă atunci când ați pornit la acest drum înțelegeați că, poate, veți lupta cu morile de vânt?

În primul rând doctorii nu trebuiau să vină de undeva, ei trebuiau să fie prezenți în spital, indiferent că e zi ori noapte. Când am semnat contractul, am semnat pentru servicii de înaltă calitate și nici în cele mai rele visuri nu am putut să-mi imaginez că o astfel de clinică nu are echipă de gardă noaptea. Și că noaptea, în afară de moașă, în spital nu este alt medic. A doua zi, după naștere, nu prea înțelegeam multe, dar mi-am dat seama că ceva nu e în regulă, când la ora șase dimineața în secția reanimare s-a apropiat de patul meu Mihai Ciocan și șefa Departamentului maternitate doamna Nichitina. Domnul Ciocan m-a prezentat și i-a spus că aceasta este mama fetiței care s-a născut astă noapte.

În acel moment nu puteam să înțeleg cât de grav este, pentru că noaptea am înțeles doar că e o complicație. Mi-am dat seama că s-a întins foarte mult timp, dar nu înțelegeam de ce. Inițial credeam că nu-i prezent anesteziologul și din cauza asta se întinde cu cezariana. Până la urmă am înțeles că nu era nimeni dintre medici. Nu era nici neonatologul, nici anesteziologul, nimeni. Și când l-am văzut pe Ciocan la ora șase dimineața la patul meu m-am gândit că situația e gravă, că nu vine la ora șase șeful spitalului să-ți facă cunoștință cu cineva.

Peste câteva ore m-au transferat în salon. A intrat medicul, doamna Nichitina. Ea mi-a spus că din păcate fetița a suferit grav în procesul nașterii. Nu mi-a spus care-i cauza, dar mi-a spus că a fost o problemă la naștere, adică prolabare. În situațiile astea, mi-a spus că 50% din copii mor. Dar acestea-s date false, pentru că eu am răscolit toate protocoalele clinice internaționale, unde nici pe departe 50 la sută dintre copiii care suferă de prolabare, nu mor. La noi se vehiculează cu această cifră, pentru că așa a fost făcut protocolul național. Datele acestea, până la urmă, au fost introduse în favoarea medicilor, dar ele nu sunt corecte. Protocoalele internaționale spun că nu 50% mor, dar în jur de 11%. Eu am tradus protocoalele din engleză și aceste 11% de deces, din cauza prolabării de cordon, au loc la domiciliu sau în transport, sau în drum spre spital. Nici pe departe nu în spital și nici pe departe la nicio gravidă care a stat o oră și ceva și a așteptat medicul să vină să o examineze.

Bine. Haideți să revenim totuși la decizia de a acționa spitalul în judecată și dacă erați conștienți că riscați să luptați cu morile de vânt, având în vedere că majoritatea cazurilor de greșeli medicale în Moldova sunt pe de o parte rar relatate, dar pe de altă parte și mai rar câștigate de către pacienți…

Noi ne-am dat seama de greșeală undeva la două săptămâni, când eu am început să suprapun toate lucrurile care s-au întâmplat. Pentru că starea Deliei era critică, ne-am axat pe tratamentul ei și am decis să mergem în instanță abia peste un an. Cred că am făcut cea mai mare greșeală. Aș recomanda celor care se confruntă cu astfel de situații, din contra, a doua zi să mediatizeze cazul pe larg. Eu nu știam ce trebuie să fac. La prima etapă am încercat să rezolvăm problema pe cale amiabilă. Eu m-am gândit că „Medpark-ul”, văzând ce greșeală a făcut, și vina nu este neapărat a administrației, ci a bordului care a vrut să economisească pe seama medicilor de gardă, m-am gândit că va conștientiza faptul că sunt vinovați și vom ajunge la o înțelegere.

Asta însemnând la modul practic ce?

Am încercat să ne înțelegem cu ei să ne asigure toată reabilitarea Deliei, toată îngrijirea, adică tot ce ține de tratament și îngrijire. Ei ne-au spus că pot să-și permită să ne cumpere pompa de alimentare care costă o mie de dolari. Și atât.

Și în momentul cela ați decis..?

Am decis că nu mai este cazul, dar ei ne-au tărăgănat foarte mult. Au fost scrisori din partea avocaților, pe urmă întâlniri, și atunci am decis să dăm în judecată, chiar dacă deja trecuse un an.

A fost inițiativa dumneavoastră sau ați fost îndrumați de juriști să faceți acest lucru?

A fost inițiativa mea și a soțului și, cum spuneați, înțelegeam foarte bine că e posibil să luptăm cu morile de vânt. Eu le spuneam și în judecată: „Uitați-vă la mine! Chiar vi se pare că sunt cel mai prost om de pe pământ? Chiar credeți că dacă n-aș fi fost sigură de greșeala lor m-aș fi băgat într-o luptă, în război, și încă cu ce instituție? Nu, nici pe departe.”

Deci, înțeleg că în Moldova, pentru o familie care se confruntă cu o astfel de problemă este complicat să se avânte într-un proces de judecată, care se poate încheia cu nimic…

Corect, mai ales că niciun medic, dar absolut niciun medic nu-i deschis spre colaborare. Toți vorbesc pe după spate, dar când îi chemi la o discuție, nu acceptă. Cel puțin așa s-a întâmplat cu noi. Eu am luat toate materialele, toate protocoalele internaționale privind prolabarea de cordon și le-am studiat împreună cu soțul, pentru că medicii din sistem și anume ginecologii și obstetricienii, cu excepția câtorva, ne-au spus: „Voi aveți dreptate 100%. Este un caz real de malpraxis”.

Dar care nu au dorit să spună asta și public...

Categoric! Pacientul în acest caz nu este protejat deloc, chiar de aceiași medici din sistem. Cel mai interesant este că eu nu le ceream să mă protejez pe mine în situația asta. Le ceream să-mi explice doar unde-i greșeala lor, ca eu să înțeleg, pentru că nu cunoșteam toate subtilitățile cazului. Eu am fost nevoită să studiez din nou toată obstetrica, tot procesul nașterii, toate momentele - când și cine trebuie să intervină și cum, cu atât mai mult că și avocații nu sunt atât de bine pregătiți. Domnul Nagacevschi, datorită cazului, a studiat din nou toată literatura de specialitate și eu, în paralel, îi trimiteam toate momentele acestea care le studiam. Unde vedeam paralele cu cazul nostru și cu anumite articole din mass media le trimiteam ca el să vadă cum se rezolvă și cum se întâmplă.

Dacă ați face o radiografie a acestui proces, cum l-ați descrie pe scurt? Cum au fost acești trei ani de umblat prin instanțele din Moldova și încercând să demonstrați o greșeală medicală, o carență a unei instituții?

În primul rând a fost foarte mult întins. Delia avea doi ani și, ca să vă imaginați, eu trebuia să merg la proces, la o oră anumită, lucru care mă costa bani, trebuia să găsesc o persoană care să stea cu ea, care nu se prea găseau și ... uite, vezi am emoții. (plânge)

Așteptam o jumătate de oră, poate o oră, ca să ne spună că procesul nu va fi. Mereu se găsea un motiv. Procesele erau programate peste o lună, peste două. Ba nu era avocatul de la Donaris Group (n.r.companie de asigurări) și ne spuneau să venim peste o lună. Venea următoarea ședință și ca să pot merge, iarăși trebuia să găsesc pe cineva să stea cu Delia, să-l instruiesc ce și cum să facă.

Veneam la altă ședință. Aceasta era reprogramată din nou peste o perioadă îndelungată. Instituția medicală avea alt jurist, el nu cunoștea dosarul. Lui îi trebuia o lună și jumătate ca să-l studieze. La a treia ședință domnul de la Donaris nu mai venea și ședința iarăși se amâna. Iată astea sunt momentele. Până la urmă, după părerea mea, dacă s-a ajuns la această hotărâre înseamnă că totuși a fost un proces destul de echitabil. Dacă e să ne întoarcem înapoi la medici, la una dintre ședințe a fost chemată o doamnă doctor de la Institutul Mamei și Copilului care trebuia să răspundă la anumite întrebări, necunoscând cazul. Sau de exemplu, la întrebarea „Este corect ca într-o instituție medicală care primește nașteri să fie medici de gardă 24/24?”, doamna spunea: „Ca atare la Institutul Mamei și Copilului este 24/24, la Medpark eu nu știu ce-i acolo, dar am înțeles că și în raioane nu peste tot sunt medici de gardă 24/24”, adică niște aberații.

Doamna Berari, cu siguranță, investigând propriul caz, ați observat o serie de lacunele juridice. Dacă ar fi să le enumerați pe cele mai importante, ce lacune are Republica Moldova la capitolul protecția pacientului de greșelile medicale?

Aici cred că cel mai bine ar fi să răspundă un avocat, dar eu ca pacient, am simțit că cel mai grav a fost faptul că însăși comisia medico-legală nu este o instituție independentă. Mai mult, ea este foarte mult influențată de Ministerul Sănătății. Asta eu am simțit pe propria piele, de aceea și sunt atât de mari divergențele dintre deciziile comisiei medico-legale de la noi și decizia comisiei medico-legale de la București. Și mai grav este că toată lumea știe despre acest lucru, pentru că toți erau pregătiți ca această comisie nu va da o decizie în favoarea noastră. O știu și medicii, și avocații, dar chiar și așa nu se face nimic.

Să înțelegem că nici comisia creată de Ministerul Sănătății nu v-a ajutat în niciun fel să elucidați acest caz?

Categoric. Dimpotrivă, Comisia a spus că totul s-a făcut corect, conform normelor legale și protocoalelor și nu este nici vina instituției și nici a medicilor.

Ce credeți că a influențat reluarea procesului?

La două lucruri mă gândesc: primul este mediatizarea cazului. Al doilea – vreau să cred că totuși profesionalismul domnului procuror care a studiat cazul și a venit cu argumente și care s-a documentat foarte bine. Și a treia, sau poate ar fi trebuit să fie prima – prea vădită era greșeala, prea era la suprafață ca s-o astupi cumva.

De ce depinde reușita unui astfel de caz, mai ales când știi că mergi împotriva unui sistem?

Probabil de curaj.

Deci, motivația emoțională prevalează…

Mulți părinți sau multe familii se lasă manipulați când li se spune: „Ei că nu, că vina nu e doar a instituției și medicului, poate și tu ai avut o problemă oarecare, că...” De altfel și mie mi s-a spus că: „Probabil tu în ultima perioadă a sarcinii ai făcut puțin sport și de asta a parvenit prolabarea asta de cordon”. Acestea au fost vorbele doamnei Nichitina, dar eu chiar am făcut gimnastică pentru gravide și, știi, asta m-a pus într-o situație chiar stupidă, ca după asta să văd care-s cauzele apariției prolabării de cordon și să fie cu totul altfel. Ca să înțelegeți, a trebuit să studiez toate materialele ca să-mi dau seama care a fost momentul greșelii, pentru că un an de zile, când am așteptat să facem negocieri amiabile, ei au reușit să schimbe foarte multe în dosar. De aceea spuneam că e cazul să acționez repede. Până la urmă am înțeles că copilul nu s-a fixat bine în oasele bazinului. În medicină se numește „aranjare”. Nu a fost făcută aranjarea asta a copilului și, din cauză că era spațiu între capul lui și oasele bazinului, s-a strecurat cordonul. Acest lucru este scris și în expertiza medico-legală de la București, că dacă eu aș fi fost palpată, nu spun examene extra-mega-sofisticate, palpată de un medic sau o moașă în momentul internării, s-ar fi depistat acest lucru. Adică asta presupunea anumite tactici medicale și, desigur, o monitorizare mult mai atentă a procesului de naștere și putea fi evitată tragedia. Ca să înțelegi, ca să știi aceste lucruri e nevoie de multă-multă informare și persoane care să te susțină. Noi am fost nevoiți să traducem foarte multe protocoale din engleză, pentru că în cele din Moldova e prea puțină informație. Chiar și cele care există la noi, am ajuns la concluzia că sunt în beneficiul doctorilor.

În unele țări, apropo, părinții sau pacienții care trec prin astfel de situații încearcă să se mobilizeze, își fac asociații, sensibilizează opinia publică. Dvs ați trecut printr-o situație destul de complicată și spuneți că deja sunt părinți care s-au adresat după ajutor, cel puțin informațional. V-ați gândit să continuați lupta, să-i învățați și pe alții cum să-și apere drepturile sau vă opriți aici?

Cât Delia era în viață, mă gândeam să deschid un centru pentru copii cu probleme ca ale ei, dar și pentru părinții lor. La noi sunt foarte multe centre pentru copii, dar din păcate, în mare parte, numai pentru cei sănătoși. Mă refer la centre de reabilitare pentru acești copii cu probleme de sănătate grave, dar care să poată fi și de recreere pentru părinți. Copilul să fie luat de către un asistent pentru o oră, o oră și jumătate, iar mămica să stea într-o ședință de psihoterapie, într-o ședință de relaxare împreună cu alte câteva mămici sau să discute cu specialiști care să le aducă anumite informații. M-am gândit la asta. Acum vreau să vă spun că m-am întors la activitatea mea care o făceam până la nașterea Deliei și ea presupune lucrul nemijlocit cu familii care au copii cu probleme sau necesități speciale. Oricum, eu deja am făcut un grup de femei cu care discut foarte mult, ne contactăm și așa încercăm să ne susținem una pe alta. Chiar și acum după decesul Deliei, încerc să le dau anumite idei, pe care eu nu le-am folosit, dar aș fi vrut. Adică încerc cumva să le ajut atât moral, cât și cu diferite tehnici, informații.

Ceea ce vreau să vă spun e că și în Moldova sunt medici care s-au purtat foarte frumos cu noi. Și noi am avut parte de medici mărinimoși. Când ai un copil vegetativ în brațe, vă asigur că mărinimia asta contează cel mai mult. Probabil în unele situații poate mai mult decât profesionalismul medicului.

Aveți în vedere omenia și atitudinea?

Ambele.

Știu că a trebuit să călătoriți mult, nu în sensul pozitiv al cuvântului. Ați vizitat diverse instituții medicale din străinătate, de aceia aș vrea să vă întreb - care este diferența dintre acestea și cele din Republica Moldova?

Aici chiar nu vreau să jignesc pe nimeni și spuneam mai devreme că am întâlnit și în Moldova medici foarte profesioniști, medici înzestrați cu omenie chiar de calitate. Dar au fost și din cei care s-au uitat foarte sceptic și nu ne-au dat nicio șansă, ne-au privit mai mult disprețuitor.

Și totuși, ce v-a oferit statul, Republica Moldova, pentru îngrijirea copilului și cum sunt asigurați copiii cu astfel de probleme acolo, în străinătate?

Asta a fost probabil cea mai mare dezamăgire a mea. Dacă vorbim de asigurări din partea statului moldovenesc, având prieteni cu copii cu aceleași probleme în Anglia, Germania, România, Italia eram foarte dezamăgită și frustrată când vedeam cât ajutor li se oferă, începând de la cele mai simple șervețele de șters năsucul și gurița până la echipament special, seringi, etc. De exemplu, copiii cu necesități speciale din Italia sunt asigurați cu tot ce le trebuie, de la aparataj special până la alimentație specială, seringi, medicamente, toate sunt oferite gratis de către stat. Acum vă dați seama dezamăgirea mea când noi a trebuit să procurăm tot ce ne trebuia pentru Delia și în Moldova am găsit doar un singur magazin care vindea ce ne trebuie, dar nici pe departe tot necesarul. Am comandat de pe internet echipament special.

Îmi aduc aminte primele trei luni de viață ale Deliei în spital, când nouă ni s-a dat acasă doar o singură sondă nazo-gastrică, care trebuia schimbată măcar o dată pe zi, dar nouă ne-au spus să o schimbăm măcar o dată pe săptămână.

Am căutat în toate farmaciile și mi-au spus că ele nu se vând. Și noi am ajuns iarăși în situația să mergem să cerșim de la spital, de la surori medicale, de la medici aceste sonde ca să putem să o schimbăm. Mai târziu am găsit la un magazin sonda de care aveam nevoie, dar ea costa 25 de lei și trebuia schimbată odată în zi. Destul de costisitor. De aceea spuneam că atunci când vedeam că în alte țări, chiar și în România, ei sunt mult mai bine asigurați decât noi, frustrarea și dezamăgirea mea era mult mai mare.

Aș vrea să vorbim și despre donarea de organe. Gestul dvs a impresionat multă lume, având în vedere că în Moldova domeniul transplantului este, pe anumite aspecte, la început de cale. Oamenii încă nu înțeleg rostul donării, încă se tem, încă au anumite stereotipuri. Voi ați decis repede cum procedați cu copilul, chiar fiind îndurerați. V-a pregătit cineva psihologic, a fost o decizie ad-hoc, cum s-a întâmplat?

Ceea ce pot să spun e că nu a fost ușor. Nu am fost pregătiți. Poate sună banal, dar chiar și după ce am dat acordul pentru prelevare eu speram că Delia își va reveni. Delia de atâtea ori a fost în situația gata-gata să moară și își revenea. Era în a unsprezecea zi de comă. Vedeam pe monitoare practic zero funcții vitale, era ținută doar respirația la ventilare mecanică, artificială, iar eu îi spuneam soțului: „Mai știi, poate acuș își revine”.

Am stat cu nervii întinși la maxim până s-au stins toate monitoarele, pentru că prelevarea nu se face atâta timp cât persoana este vie, adică atâta timp cât îi bate inima. Trebuie să decedeze și abia peste câteva ore sunt prelevate organele, doar că în perioada asta corpul se menține la o temperatură anumită ca să nu să se răcească. Nici eu nu știam, dar așa ar fi explicația în termeni simpli. Cum am luat decizia?! Am luat-o repede. Am avut la dispoziție una-două zile. Când mi-au spus că e moarte cerebrală, am intrat pe net să văd ce înseamnă acest lucru și ce se poate face în astfel de situații.

Atunci, întâmplător am văzut un articol despre moarte și cine poate fi donator de organe. Electroencefalograma trebuie să arate zero și persoana trebuie să fie la ventilare mecanică. Acești doi factori coincideau cu starea Deliei. Îmi dădeam seama că Delia se schimba la față. Dacă în primele trei zile parcă dormea, după asta ochii i-au devenit mai cețoși, nu mai avea nicio reacție la niciun stimul, niciun reflex. Și atunci mi-a venit ideea donării și atunci l-am întrebat pe soț: „Cum îți pare? Uite, pe ea nu o mai salvăm. Toți acești indicatori arată acest lucru, dar avem șanse să oferim viață, bucurie altcuiva, indiferent cui.” Soțului i-a trebuit un pic de timp să accepte acest gând, dar în final a acceptat. Mulți mă întrebau de ce anume România. Nu știu. Putea fi și Africa, și India și probabil oricare alți copii, nu mi-am pus întrebarea în acel moment.

Era mai aproape…

Era mai aproape. Probabil dacă eram în Italia, acolo făceam asta. Dacă eram în Moldova, donam aici. Medicii de la Oradea au fost foarte impresionați de faptul că anume noi am fost cei care i-am căutat. Ei doar ne-au ajutat să o transportăm pe Delia. Nu ne-am gândit că o să fie trei fetițe. Eu mă gândeam – măcar una să fie. Chiar zilele trecute am fost pe la cimitir și știu că e înmormântată, și asta nu înseamnă că plâng mai puțin, dar durerea parcă e mai mică știind că o bucățică din ea trăiește. Când știi însă că trei copii au fost salvați, că trei bucățele din ea trăiesc, așa te cuprinde o liniște sufletească.

Înțeleg că aveți o relație deja mult mai specială cu copiii și cu părinții pe care i-ați ajutat și, cumva, ați devenit prieteni de suferință?

Da, prieteni de suferință și probabil și prieteni de suflet, pentru că nu ne leagă nici starea materială, nici cea spirituală. Pur și simplu ne simțim bine când comunicăm și avem un scop comun – să fie sănătoase fetițele.

Ați pomenit la un moment dat de oamenii din jur și cât de mult contează ei în situații dificile. Credeți că ați avut noroc totuși cu oamenii care v-au fost alături?

Dacă aș spune enorm, ar fi puțin. Probabil nu poți să explici în cuvinte, pentru că trebuie să fii într-o astfel de situație, să simți ceea ce am simțit eu. Aici foarte bine se lipește vorba că prietenii sunt buni atunci când ți-e rău, nu atunci când ți-e bine. Familia noastră a avut noroc și țin să cred că Dumnezeu ni i-a trimis în momentul în care am căzut și am avut pe umărul cui să mă sprijin.

Cât de mult contează sprijinul soțului?

Al soțului și al copilului. Eu am fost o norocoasă. Dacă stau și compar alte situații eu chiar puteam să mă refugiez, puteam lăsa fetița cu dânșii și ei se descurcau foarte bine. Știau tot, cum să pună oxigenul, cum să aspire, absolut orice mișcare...

Ați devenit toți medici la un moment dat…

Da. A fost la noi un medic neonatolog din Geneva și când a intrat în salon ne-a spus: „La voi aici e o mică reanimare”. Peste tot erau butelii cu oxigen, cu aspiratoare, i-am învățat pe toți din jurul meu să mă ajute cu Delia. Ceea ce am învățat eu e că acești copiii au nevoie de mame liniștite, relaxate, nu tensionate, nu supărate pe viață, așa cum sunt multe mame în asemenea situații. Eu am luat-o ca pe o provocare și am vrut să demonstrez că poți face față lucrurilor foarte frumos.

Studiile de psiholog v-au ajutat să treceți mai ușor? Credeți că ați reușit să vă controlați emoțiile de fiecare dată?

Eu credeam că fac față situației, dar dacă privesc în urmă, îmi dau seama că de multe ori a fost tocmai invers. În acești trei ani noi totuși am reușit să ținem climatul psihologic în familie cât mai frumos și cât mai pozitiv. Mulți care veneau în vizită ne spuneau că nu se observă că Delia-i bolnavă.

Da, nu se observa, pentru că Delia în fiecare zi avea coafură nouă, părul ei ne permitea să-i facem coafuri diferite. Îi vopseam unghiile. Chiar și medicii se amuzau. Mai ales că noi îi vopseam unghiile cu ojă aprinsă și asta era și o tehnică de terapie pentru ca ea să se uite la mânuțe, să înțeleagă că ceva e diferit. Și ea încerca să ridice mânuțele să le vadă că era ceva interesant. Noi încercam să facem sărbătoare din fiecare zi.

În fiecare lună noi sărbătoream încă o lună trăită a Deliei. Eu eram conștientă de situație, înțelegeam că e grav, când nu știi câte luni, câți ani asta se poate prelungi. Mi-am spus însă mie, familiei mele, rudelor, prietenilor s-o ia ca pe o provocare. Primele trei luni au fost foarte grele. Toate studiile mele nu m-au ajutat. Am trecut prin toate etapele de stres. Să spun că am făcut mai bine față stresului? Pe naiba. Vedeam foarte clar cum trec prin mine toate etapele: negare, pe urmă multe altele, până am acceptat.

Cum a primit fiul dvs această încercare?

În primele trei luni mai mult mă îngrijora starea fiului, decât starea Deliei. Ea era în comă, iar el nu știa nimic despre asta în primele două săptămâni. El și-a dorit cel mai mult o surioară. Când noi ne-am dat seama că lucrurile nu stau nici pe departe așa cum și-a planificat el, pentru mine a fost greu să-i dau informația, să-l fac să înțeleagă că Delia va fi un copil mai special, să-l fac să o accepte așa. Paradoxul a fost că el a primit mult mai bine situația decât mă așteptam, spunându-mi: „Mama, dacă noi vom trece frumos și peste situația cu Delia, în viața asta nimic nu ne va mai despărți”. Atunci mi-am dat seama că fiul meu s-a maturizat. El a avut o relație foarte specială cu Delia. Era cel care ne-a făcut să o privim pe Delia ca pe un copil sănătos. Ei se simțeau unul pe altul. De multe ori mie nu-mi reușea să o liniștesc. Erau foarte multe cazuri când Delia era copilul care o dată pe săptămână după trei ani zâmbea, dar în rest plângea. Nu a fost un copil ușor. Să stai 24 din 24 și să auzi un copil cum plânge sau mârâie, geme, asta psihologic te apasă. Când zâmbea, la noi răsărea soarele. Primul ei zâmbet a fost ceva incredibil. A durat foarte puțin, dar noi toți din jur sărbătoream.

Cum vă priveau vecinii, copiii din curte când vă vedeau cu Delia?

Când ieșeam cu Delia, încercam să-i fac cea mai frumoasă coafură, o îmbrăcam în cea mai frumoasă rochiță. Încercam să o scot ca pe o vedetă, cu toate că ea ieșea cu aparat de respirație, cu masca de oxigen, etc. Eu nu mă gândeam cum o vor trata adulții, pentru că pe mine nu mă deranja. Eu spuneam la toți că acesta e copilul meu și cum îi respect pe ai lor, așa ceream să îi respecte și pe ai mei. Pentru mine conta cum o priveau ceilalți copii. Vă asigur că dacă copilul arată frumos, dacă nu e mucos, dacă nu e neglijat, copiii nu fac diferența. Puteau să întrebe pentru ce este sonda, ce se face cu ea și atât. Toți copiii au acceptat-o. Noi doar ieșeam afară și ei strigau „Delia iese”. Așa mi se pare corect. Dacă vrei ca copilul tău să fie privit frumos, trebuie să încerci să le schimbi viziunile. Părinții cu copiii bolnavi au o mare parte din vină. Când ne-am dus la prima ședință de terapie în România, ne părea că Delia este cea mai frumoasă. Trebuia însă să vedeți cum mămicile celea își alintau copiii: „viața mea”, „soarele meu”, așa își arătau ele dragostea față de copii. Ne gândeam cu soțul că parcă și noi o iubim foarte mult pe Delia, dar când am văzut atitudinea acelor mame m-am simțit stânjenită. Iată aceasta am avut de învățat - să exteriorizăm emoțiile.

Mai am o întrebare. Poate e devreme, dar o să vă întreb. V-ați mai hotărî la un copil?

Ne-am gândit. Nu pot spune că m-am hotărât, pot spune că am discutat. Cum o vrea Dumnezeu.

Acum sunteți liniștită că Delia trăiește prin cele trei fetițe care le-a salvat? Ce sfat ați avea pentru părinții care sunt în situații similare?

Acum, da, sunt mai liniștită fizic și sufletește. Aș minți dacă aș spune că nu o visez sau că nu mă gândesc la ea. Chiar recent îi spuneam soțului că nu mi-e dor de Delia sănătoasă, probabil, pentru că eu nu am avut-o sănătoasă, mi-e dor de ea așa bolnavă, de prezența ei.

Ce sfat aș putea să le dau? Șă-și vadă copiii ca pe o provocare. Poate nu e corect ca pe un dar de la Dumnezeu, că mulți părinți nu vor fi de acord pe mine. Cred că mai degrabă ca pe o altă etapă a vieții, care-ți oferă multă înțelepciune, multă învățătură de la viață. Delia, probabil, după ce a plecat, ne-a lăsat un dar. Ne-a lăsat dragostea pentru viață. Noi am învățat să iubim viața. Atât de mult ne-am schimbat valorile. Noi credeam că trăim frumos până la Delia, dar nu prețuiam momentele astea frumoase pe care le trăim. Ea ne-a învățat să iubim.

Eu întotdeauna ziceam, îți dai seama, uneori ne înecăm cu o gură de apă și ne pare că l-am văzut pe Dumnezeu. Ea se îneca de câteva zeci de ori pe zi, se înegrea, parcă murea și își revenea. Dar după ce-și revenea ea zâmbea. Noi ne jucam, eu eram speriată, dar ea zâmbea. Ziceam: Doamne, e mare puterea ta. Fiecare om interpretează cum vrea. Atitudinea omului față de anumite momente din viața lui poate să vorbească despre consecințe. Dacă o vezi ca pe ceva frumos, treci mai ușor. Eu vreau să cred că Dumnezeu sau universul, dacă vede că faci ceva frumos, dacă-ți dă o provocare și tu demonstrezi că faci față sau cel puțin te implici total, te asigur că următorul pas ți-l dă mult mai simplu și mai ușor sau te ajută.

Doamna Berari, vă mulțumim pentru acest interviu.

Ștefan Botnar, ex-consilier în Cabinetul ministrei Sănătății: „Ala Nemerenco este ministru și minister. Restul sunt proști, incompetenți, cu dizabilități mintale sau corupți”

INTERVIU// „25 mii de pacienți au nevoie anual de îngrijiri paliative în RM. Sunt oameni care mor în chinuri și nu au timp să aștepte ani de zile finalul procedurilor birocratice ale unui minister”

Interviu cu jurnalista Lilia Zaharia: „Un pacient cu AVC trebuie să treacă prin aceleași proceduri birocratice precum un om sănătos care s-a dus la medic pentru examene profilactice

Tag:

Categoria: Interviuri

Preluarea articolelor de pe www.sanatateinfo.md se realizează în limita maximă de 1.000 de semne. Este obligatoriu să fie citată sursa și autorul informației, iar dacă informația este preluată de către alte platforme informaționale on-line trebuie indicat link-ul direct la sursă. Preluarea integrală a informației poate fi realizată doar în baza unui acord încheiat cu Redacția Sănătate INFO. Toate materialele jurnalistice publicate pe platforma on-line www.sanatateinfo.md sunt protejate de Legea 139 privind drepturile de autor și drepturile conexe. De asemenea, de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Pe lângă actele juridice care ne protejează drepturile, mai există o lege nescrisă – cea a bunului simț.