Interviu cu jurnalista Lilia Zaharia: „Un pacient cu AVC trebuie să treacă prin aceleași proceduri birocratice precum un om sănătos care s-a dus la medic pentru examene profilactice

Sursa Foto: Constantin Grigoriță

Elena Cioina

16 mai, 2023, 21:13

Vizualizări: 2477

Statistica oficială spune că în Republica Moldova atacul vascular cerebral, pe scurt AVC sau ictusul cerebral se situează pe locul doi în topul maladiilor din cauza cărora mor moldovenii. În fiecare an, peste 10 mii de oameni din țara noastră suferă un AVC. Ar însemna că la fiecare oră, un moldovean suportă un accident vascular cerebral, iar la fiecare o oră și jumătate cineva moare din cauza acestei maladii. Partea cea mai gravă este că 80% dintre acești pacienți pur și simplu mor.

Nu ajung să fie salvați de sistemul medical din țară din varii motive, dar cel mai des pentru că nu există servicii specializate de tratament în toată țara. Un pacient cu AVC, ca să poată fi salvat, trebuie să ajungă la Chișinău, indiferent dacă e din sud, nord ori centrul Moldovei. Doar aici instituțiile medicale publice au condițiile și specialiștii necesari. Aceștia spun că primele două ore de la producerea unui AVC sunt esențiale pentru recuperarea ulterioară a pacientului. Ministerul Sănătății, conform planului de acțiuni și-a propus să deschidă 7 centre regionale în care urmează să fie tratați pacienții cu AVC, dar rămâne de văzut dacă și când acest lucru se va întâmpla.

Între timp, supraviețuitorii unui AVC se descurcă cum pot. După ce sunt externați din spital, ei nu mai sunt monitorizați de nimeni la modul practic. Familia e pusă în situația să se descurce cu propriile puteri, dacă vrea ca pacientul să își recapete abilitățile de altă dată. Sănătate INFO a discutat cu jurnalista Lilia Zaharia, al cărei soț acum 4 ani a suferit un AVC și a supraviețuit. Ca să poată ajunge la normalitatea de până la AVC, trebuie să facă eforturi considerabile. Ce sacrificii trebuie să facă familia și ce înseamnă să ai un astfel de pacient acasă, aflați din interviu.

Lilia, am insistat să vorbim despre reabilitarea unui pacient care a suferit un AVC, după ce am văzut că ai comentat la un material scris de Sănătate INFO despre un pacient din Glodeni care, din nefericire a decedat, fiind purtat pe drumuri fără să i se acorde ajutor medical de urgență. Pentru început vreau să te întreb cum s-a întâmplat? Cum ai înțeles că soțul tău a suferit un AVC?

S-a întâmplat acum 4 ani. Soțul a suferit un AVC, fiind la volan. A văzut că apăsa pe ambreiaj și nu-l asculta piciorul, a încetinit, era la roșu la semafor și când s-a uitat în oglindă a observat că avea schimbări la un ochi. A înțeles că ceva se întâmplă, a reușit să dea sticla în jos și să roage un pieton să cheme salvarea. A ajuns cu salvarea la Spitalul nr.3 (n.r. Spitalul Municipal nr.3 „Sfânta Treime” din Chișinău) M-au sunat medicii de-acolo și mi-au spus că soțul este la internare.

I-au luat niște analize și îi adresau diverse întrebări, deși evident se vedea că el suferise un AVC, pentru că avea ochiul schimbat și avea dificultăți de vorbire. La internare l-au ținut vreo oră jumătate până am venit eu. Când am ajuns, soțul mi-a spus că se simte rău și vrea să se culce și atunci eu am întrebat medicii cât trebuie să mai dureze ca să fie internat. Mi-au zis că au nevoie de încă niște rezultate la analize ca să vadă dacă într-adevăr e AVC. Punctul culminant a fost când, în timp ce stătea culcat, soțul practic a aruncat mâna și piciorul instantaneu și practic a leșinat. Abia atunci au venit repede, l-au luat și l-au internat în secția reanimare.

Cât ați stat în spital?

În spital am stat 12 zile. După 12 zile ne-au anunțat că ne externează, pentru că așa e procedura, dar el era legumă. Putea doar să clipească. I-am întrebat: „cum să-l externați”? Mi-au zis că pot să-l externeze, iar peste 24 de ore să chemăm din nou Salvarea și iarăși să-l interneze.

Le-am spus că eu categoric nu sunt de-acord. El având și aritmie, am convenit ca din secția neurologie să-l mutăm la cardiologie și respectiv am mai stat 12 zile acolo. În secția Cardiologie nu a avut nicio îmbunătățire. Toți pacienții sunt tratați la fel, fără să se ia în calcul că, poate, unii au nevoie de internare mai îndelungată.

O altă problemă a fost, cel puțin în cazul nostru, cum să-l duci acasă. Am întrebat cum îl duc acasă? El doar clipea, nu se mișca deloc, iar din ceea ce spuneau medicii și din ce m-am documentat, pacientul post-AVC, cel puțin două luni după acest eveniment, nu trebuie zdruncinat, fiindcă aceste cheaguri de sânge mai circulă prin organism și există riscul unui infarct.

Mi-au spus că protocolul nu prevede ca acestui pacient să i se dea ambulanță de la spital acasă. Legislația prevede că doar de acasă la spital te poate duce ambulanța, dar invers, nu.

În fine, am apelat la o ambulanță privată și l-am dus acasă. După ce ajungi acasă, nimeni, dar nimeni nu ține cont de pacientul respectiv. Doar medicul de familie mă mai suna și mă întreba care este situația. O făcea, pentru că aveam o relație mai prietenească cu el. Neurologul, la evidența căruia te afli la policlinică, cardiologul, nimeni nu mai ține cont de acest pacient. Nu mai zic că ei au nevoie de proceduri de reabilitare. A fost acea perioadă când noi am cheltuit o groază de bani doar pentru proceduri de kinetoterapie. Ca să aduci un kinetoterapeut acasă, trebuie să plătești cel puțin 400 de lei ședința. Noi așa am plătit.

Lilia, aș avea nevoie de o precizare. În momentul în care v-ați externat, vi s-a explicat ce urmează? De ce fel de reabilitare aveți nevoie, prin ce stări veți trece post-AVC? Cum să îngrijești acasă un pacient după AVC? Măcar niște proceduri elementare – cum să-l ridici sau cum să-l întorci de pe o parte pe alta?

De la spital verdictul a fost că o mână nu va mai funcționa. La el mâna și piciorul stâng erau imobilizate, nu se mișcau. Din ceea ce au văzut ei, mi-au spus că mâna nu se va mai reabilita, dar piciorul, da. Și ne-au spus că avem nevoie de proceduri de kinetoterapie. Doar atât.

Câți bani ați cheltuit pentru kinetoterapie?

Kinetoteraputul venea acasă de 4 ori pe săptămână și lucra cu el. Așa a fost timp de o vară. L-am pus pe picioare, în sens că el făcea pașii singur. Mergeam mai întâi 100 de metri, apoi 200. Pentru noi a fost un progres enorm atunci când soțul a început să meargă din nou singur la baie și asta era o ușurare enormă, după ce două luni a stat practic imobilizat.

Deci, cum tu, membru al familiei, să te comporți cu acest pacient, pentru că pe lângă imobilizarea fizică, pacienții cu AVC sunt și foarte nervoși, au depresie, anxietate, nimeni nu îți spune. Doar atunci când noi am apelat la un medic kineto-terapeut, acesta m-a învățat cum să-l ridic ca să nu am probleme cu coloana vertebrală. Dar acestea au fost sfaturi pentru care noi am plătit mulți bani.

Unde se fac aceste proceduri, sunt centre de reabilitare publice, gratuite, cum să ajungi la aceste proceduri, nimeni nimic nu îți spune. Ulterior eu m-am documentat și am găsit că pe strada 31 August din Chișinău este un Centru de reabilitare a Universității de Medicină (n.r. Centrul universitar de reabilitare medicală). Dar și aici e foarte interesant, îți permit să faci doar 10 proceduri, dar până ajungi la Dumnezeu te mănâncă sfinții.

De ce? Ce e complicat?

Până ajungi să faci aceste proceduri trebuie să mergi la medicul de familie. Medicul de familie trebuie să te trimită la neurolog ca acesta să confirme că pacientul e într-adevăr post AVC și are nevoie de tratament de reabilitare, deși firesc ar fi fost ca în acest centru să existe un medic neurolog, care să vadă pacientul care a suferit un AVC, să vadă că ești cu viza de reședință la Chișinău și să beneficiezi de serviciile respective gratuit.

Adică drumurile sunt lungi...

Foarte lungi. Mai ales că atunci când pacientul nu este apt să muncească, ne-am gândit să facem certificat de dizabilitate. Sunt 4 ani de la acest eveniment și noi nici până acum nu am reușit să facem acest certificat de dizabilitate.

Care a fost problema?

Ca să poți obține acest certificat trebuie să mergi la medicul de familie ca să îți îndeplinească un formular pentru a putea obține acest certificat. După aceea, medicul de familie te trimite la toți specialiștii – endocrinolog, neurolog, cardiolog, urolog, etc. Soțul se deplasează greu și dacă la neurolog eram programați marți la 10.00, atunci la urolog eram programați vineri la altă oră. Și erau situații când soțul avea tensiunea mare sau prea mică și nu puteam ajunge la toți acești medicii, respectiv nu am ajuns să trecem toți acești specialiști până la final.

Logic ar fi fost că dacă acest pacient este post-AVC, ori acești specialiști să vină acasă să-l vadă și să facă concluziile necesare, ori medicul de familie îndeplinește acest formular necesar pentru obținerea actului de dizabilitate și merge cu aceste concluzii la neurolog, ori să se facă o ședință cu toți specialiștii și pacientul vine o dată ca să reușească să completeze această formă. Nu există nicio uniformizare. Deci, un pacient cu AVC trebuie să treacă prin aceleași proceduri birocratice precum un om sănătos care s-a dus la medic pentru examene profilactice, care își permite să stea la ușă și să aștepte. Soțul meu nu poate sta pe scaun mai mult de 20 de minute. În concluzie, noi nici până astăzi nu am putut face acest certificat de dizabilitate.

Lilia, spuneai mai devreme că pe lângă sechelele fizice cu care rămâne un pacient după un AVC, apar și multe stări psihologice nefavorabile. Care sunt cele mai frecvente aceste stări și cum le faceți față? Cum suportați toată această greutate psihologică?

Soțul meu, înainte de AVC era hiperactiv și acum când s-a pomenit imobilizat se simțea inutil. O perioadă îmi tot spunea „eu văd că ție îți este greu, du-mă la azil. Eu încercam să-l conving că nu e deloc așa și că trebuie să facem reabilitarea împreună”. După aceasta soțul a trecut prin depresie și anxietate, ceea ce ne-a dus ulterior și la psiholog, și la psihiatru. Mie mi-a fost foarte greu, pentru că efectiv nu-l recunoșteam. El nu îmi reproșa niciodată că lucrez prea mult, acum venea cu foarte multe reproșuri și mi-am dat seama că nu e caracterul pe care-l avea el și atunci i-am spus că trebuie să mergem la un psiholog.

A acceptat?

Foarte greu, deoarece pentru el psihologul era, de fapt, psihiatru și îmi spunea că nu e bolnav mental, chiar dacă îi explicam că sunt două lucruri diferite. Am mers ambii la psiholog, dar separat. A trebuit să urmeze și un tratament medicamentos, dar a ținut cont și de sfaturile psihologului. A trebuit și eu să iau tratamentul medicamentos împotriva depresiei și să țin cont de sfaturile psihologului, dar din nou, aceste servicii nu sunt acoperite de către stat. Trebuie să plătești bani din buzunarul tău și să cauți tu soluții, de unul singur, ca să ameliorezi situația. Nimeni nu te întreabă ce se întâmplă cu tine și de ce fel de ajutor ai nevoie.

Ce cheltuieli, totuși, își asumă statul în terapia pacienților cu AVC?

Soțul meu, înainte de AVC a fost prediabetic și pe partea de medicamente compensate primim doar medicamente pentru diabet. Mai luăm două tipuri de medicamente, care sunt eliberate doar cu rețeta medicului și trebuie să mergem o dată la 2 luni să le luăm de la neurolog. Restul cheltuielilor sunt acoperite de noi.

Medicii ne-au explicat că AVC soțului a fost cauzat de tensiunea joasă și de aritmie și noi primim și Xarelto, care costă și el foarte scump, în jur de 800 de lei. Cheltuielile doar pentru medicamente ne costă lunar în jur de 3 mii și jumătate de lei, plus scutecele, cred că depășim 4 mii de lei pe lună.

Lilia, noi știm că pacienții cu AVC au nevoie nu doar de medicamente și scutece, dar și de condiții de trai mai speciale. Trebuie să stea pe un pat anume, să aibă o anumită poziție, etc. Voi cum v-ați descurcat?

Singura idee care mi-a venit în minte când ne-au anunțat că ne externează a fost să scriu o postare pe rețelele sociale și să întreb cine are un pat pentru pacienții care au suferit un AVC. Atunci am găsit repede un pat. L-am împrumutat de la cineva și după 2 luni l-am întors. Dar iarăși, nimeni nu se interesează dacă tu ai nevoie de pat, dacă ai nevoie de scaun, de masă, de baston, de suport de mers sau căruț cu rotile. Pe unele le-am împrumutat, pe altele le-am cumpărat. Paturile sunt și ele destul de scumpe. Un pat special costă în jur de 1 mie de Euro.

Cum arată camera unui pacient post-AVC?

Deci avem în cameră acest pat, două noptiere pline cu medicamente, uleiuri pentru kinetoterapie. Nu aveam o masă specială, dar am improvizat una. Când a început să se ridice singur i-am adus în cameră și suportul de mers, iar acum are doar bastonul.

În acești 4 ani, cât de mult ați evoluat și ce v-a ajutat cel mai mult în reabilitarea soțului?

Cred că am evoluat foarte mult. De la doi ochi care doar clipeau am ajuns să mergem singuri la baie. E o performanță. E ca și cum ai observa evoluția unui copil care începe să meargă și zici „uite că azi a mai făcut un pas, și mâine a mai făcut un pas”. Ne-au ajutat procedurile de kinetoterapie. Și foarte mult ne-a ajutat spiritul pozitiv al medicului. E foarte important ca kinetoterapeutul să și vorbească cu pacientul. Al nostru e și glumeț și îl încuraja foarte mult să meargă, nu îi făcea doar procedura de o oră și pleca. Noi am făcut două luni de kinetoterapie într-un ritm din ăsta intens.

Acum dacă mă întrebați ce alte neajunsuri are statul, pot să vă spun că pacienții cu AVC trebuie să fie periodic spitalizați în secții de reabilitare post-AVC sau să meargă la sanatoriu. Nimeni nu îți spune că aveți dreptul și posibilitatea să obțineți un astfel de bilet de trimitere.

Dacă văd eu că îi scade tensiunea sau e mai moleșit insist să-i mai facă niște picurători pentru a-l revigora. Deci, dacă familia unui astfel de pacient este interesată și are posibilități financiare să-i asigure recuperarea, atunci acest pacient se poate considera un norocos. Dacă familia nu are aceste posibilități, atunci în cel mai bun caz rămâne imobilizat și cu sechele grave, în cel mai rău caz poate deceda. Aceasta e, din păcate, soarta unui pacient post-AVC în Republica Moldova.

Cum te-ai simțit tu psihologic după ce soțul tău a suferit acel AVC?

Inițial nu puteam să-mi dau seama dacă pot trece emoțional peste această situație. Ulterior am acceptat, dar soțul încă nu a trecut emoțional peste această întâmplare nefericită pentru viața lui. Și fetița mea a trecut destul de greu. Nu poate accepta că tata nu mai este așa cum era înainte. Acum e mai irascibil, uneori reacționează mai impulsiv.

Lilia, în momentul în care tu nu ești acasă, el cu cine rămâne?

Când nu se putea mișca, angajasem o bonă. Îi plăteam 350 de lei pe zi. Ea trebuia să-i facă mâncare și să aibă grijă de el – să-l schimbe și să-l scoată afară. Am fost nevoiți să vindem apartamentul și să trecem la o casă la sol doar ca el să poată ieși în curte. Acolo se așează pe un scaun și poate intra în casă mai ușor. Pentru mine acum este un pic mai dificil, pentru că trebuie să mă trezesc foarte dimineață să fac și dejunul, și prânzul. Îi pun un scaun lângă aragaz, pe masă îi pun farfuria, el trebuie doar să încălzească, să mănânce și după asta poate merge din nou în pat. Când fiica are doar 4 lecții, vine acasă la prânz, îl hrănește pe tata și după aceasta merge la antrenamente. Acum nu mai apelăm la bonă, pentru că e foarte scump și când ai și credit imobiliar nu îți mai permiți pur și simplu.

E destul de complicat...

E complicat și dureros, pentru că acest pacient are nevoie mereu de ajutor.

Cum vă deplasați? Ce faceți când vreți să ieșiți undeva să vă plimbați?

Deplasările mele acum s-au redus foarte mult. Ca să ne fie și mai ușor, am cumpărat casă lângă sora lui și atunci eu o anunț din timp că peste două săptămâni, de exemplu, vreau să merg la țară și o rog să stea cu el.

Practic, să înțeleg, viața lui este acasă, pentru că e mai greu să-l duci și să-l aduci cu mașina...

Putem, dar e mai complicat, pentru că se poate simți rău, dar da, e nevoit să stea mai mult pe acasă.

Lilia, îți mulțumesc pentru această discuție, vă doresc sănătate și multe putere să înfruntați greutățile care vă stau în față.

Notă: Acest material a fost realizat în cadrul proiectului „Democrație participativă pentru drepturi și echitate în sănătate”, desfășurat de Centrul pentru Politici și Analize în Sănătate (Centrul PAS). Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă în mod special poziția finanțatorului, Fundața Soros-Moldova.

CULTURA SANITARĂ: Angela Paraschiv, secretar de stat la MS: „Spălatul pe mâini depinde de mai multe condiții - apă caldă, săpun lichid, șervețele, hârtie igienică” PARTEA III

Angela Paraschiv, secretar de stat la Ministerul Sănătății: „Am primit aprobare de la Guvern să reorganizăm ANSP în Institut Național pentru Sănătate Publică”. Partea I

Ion Prisăcaru, secretar de stat la Ministerul Sănătății: Nu există argumente în favoarea dezvoltării cabinetelor individuale ale medicilor de familie

Tag: #EXPRIMĂ-ȚI PĂREREA DESPRE DREPTUL ȘI ECHITATEA ÎN SĂNĂTATE

Categoria: Interviuri

Preluarea articolelor de pe www.sanatateinfo.md se realizează în limita maximă de 1.000 de semne. Este obligatoriu să fie citată sursa și autorul informației, iar dacă informația este preluată de către alte platforme informaționale on-line trebuie indicat link-ul direct la sursă. Preluarea integrală a informației poate fi realizată doar în baza unui acord încheiat cu Redacția Sănătate INFO. Toate materialele jurnalistice publicate pe platforma on-line www.sanatateinfo.md sunt protejate de Legea 139 privind drepturile de autor și drepturile conexe. De asemenea, de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Pe lângă actele juridice care ne protejează drepturile, mai există o lege nescrisă – cea a bunului simț.