Să mori încet...

Sursa Foto: Elena Covalenco//Sănătate INFO

Violeta Colesnic//Editor: Elena Cioina//Foto: Elena Covalenco

08 februarie, 2022, 13:50

Vizualizări: 8700

Trezită cu noaptea în cap pentru a reuși toate treburile prin gospodărie, Vera Cujbă aleargă ba după apă, ba în șură, ici dă cu mătura, dincolo - cu mopul, când, întâmplător, dă cu ochii de ceas și se oprește în loc. Sprijină imediat mătura într-un ungher, trage repede pe ea un palton, înșfacă geanta și iese grăbită din casă. Se oftică încetișor că iarăși nu a reușit să mănânce, dar nici mâncare nu a reușit să facă.

Vera Cujba a lucrat asistentă medicală în satul Podgoreni, raionul Orhei, timp de 46 de ani. Acum patru ani și-a dat demisia și, timp de doi ani, a avut grijă de fiica ei bolnavă de cancer. Atâta doar că, peste câteva luni după ce a murit fiica ei, Vera Cujba a simțit că nu poate face față durerii, așa că s-a angajat la Asociația „Aripile Speranței”, care prestează servicii de îngrijiri paliative și medicale la domiciliu pacienților aflați la limita vieții. Acum Vera Cujba are în responsabilitatea ei 10 bolnavi din sat, pe care îi vizitează împreună cu președintele Asociației, Victoria Tintiuc.

Când cele două ajung în dreptul unei case, de după poartă începe să latre un cotei care abia începe să învețe să hămăie. Împing poarta de fier și, călcând prin glodul amestecat cu paie, merg direct spre o bojdeucă micuță, care are ușa deschisă vraiște.

În interior este cald și liniște, iar pe un pat de la fereastră stă Taniușa, învelită până la gât cu o plapumă.

Tatiana are 42 de ani și a fost diagnosticată cu cancer mamar. S-a adresat prea târziu la medic, iar tumoarea, fiind prea mare, este acum inoperabilă.

Vera Cujba: Ganglionii limfatici de asemenea sunt măriți, iar cu două săptămâni în urmă, la palpare, am găsit un nodul și în celălalt sân. Cel mai probabil sunt metastaze, pentru că are durere și în umăr, și în cutia toracică. Urmează tratamentul prescris de medicul oncolog și pe parcursul zilei ea primește analgezice nenarcotice.

Cei din familie au grijă să aducă la timp opioidele, iar eu doar vin și i le administrez. Tatiana ar trebui să meargă la chimioterapie, dar nu mai este în stare. Este prea slăbită. Deși are grad de invaliditate, nu are pensie.

„I-au spus că, pentru că nu a fost angajată, nu au din ce-i calcula pensia de invaliditate”.

De Tatiana au grijă cei doi băieți ai ei, de 21 ani și 6 ani. Ambii stau pe patul de alături și o privesc pe Victoria Tintiuc cum o ridică încet, pe șezut, pe mama lor. Doctorița începe să o examineze, o întreabă unde o doare, iar Tatiana ezită câteva secunde, înainte de a șopti că o doare mâna și piciorul. De lângă fereastra unde stă, Vera Cujba intră imediat în discuție, ea știind cel mai bine starea Tatianei, pentru că zi de zi, ea o monitorizează și îi administrează opioidele.

Vera Cujba: Ei, Doamna Victoria, o doare tot. O doare... Și intestinele, și pe sub coaste, și a vomitat cu câteva zile în urmă... Durerea cea mai mare o are la umărul drept și picioare.

Tatiana ar fi trebuit să înceapă ședințele de chimioterapie încă în august, anul trecut, dar era atât de slăbită încât nu putea merge. Așa că a renunțat.

Victoria Tintiuc o palpează încet, dar se oprește, atunci când Tatiana geme încetișor de durere.

- Aici te doare?

- Da, mă doare...

- Dar aici te doare?

- Da... Stomacul tot mă doare. Subsuori mă doare. Osul de la gât mă doare. Când dau să mă ridic simt că și inima mă doare. Tot mă doare...

Victoria Tintiuc îi fixează manșeta tensiometrului pe încheietura mâinii și, cât așteaptă finalizarea măsurătorii o întreabă pe asistenta medicală despre doza de analgezic pe care i-o administrează Tatianei.

Vera Cujba: Dimineața îi administram 20 mg de morfină (opioid, utilizat ca analgezic puternic), iar seara 1ml. Doar că ea a refuzat să-i mai fac dimineața, de asta și are așa dureri. Tatiana a fost diagnosticată cu cancer mamar în decembrie 2020, apoi a făcut patru ședințe de chimioterapie.

Din aprilie, anul trecut, este la evidența medicului și a specialiștilor în servicii paliative.

Vera Cujba: Pentru că nu s-a dus la timp la medic, situația este cea pe care o avem acum. Am insistat să meargă, dar așa și nu s-a dus. Lucra prin grădină, pe deal, ceea ce nu era de dorit în starea ei. Ar fi trebuit încă în luna august să meargă la chimioterapie, dar nu s-a dus. În ultima lună starea ei s-a înrăutățit destul de tare.

S-a ajuns la așa ceva doar pentru că nu s-a dus la timp la medic.

Înainte de a ieși din casă, Victoria Tintiuc se întoarce către cei doi copii, care stau cuminți pe patul de alături și îi privește atent, indecisă, dacă să le spună ceva sau nu. Sunt doar doi copii care înșiși au nevoie de grija mamei. Sunt nevoiți să-i fie asistenți, pentru că Tatiana e …pe moarte.

- Ajutați-o. Dați-i de mâncare, că ea ar putea să mănânce câte o lingură, două. Dacă se simte rău și îi este a vomita mai mult nici nu o să poată mânca. Aveți grijă de ea, dați-i să mănânce mai des.

După ușă, în tinda rece, un scaun vechi sprijinit de perete, fără spătar și cu placajul decupat servește drept…veceu pentru Tatiana. Pentru că nu se poate deplasa până la cel din capătul grădinii, băiatul ei de 21 de ani i-a improvizat unul. Acest scaun instabil este atât de șubred, încât cele patru picioare au fost fixate între ele cu câteva scânduri și câteva bucăți de sârmă, pentru a nu se împrăștia sub greutatea celui care se așază. De-a lungul acelui cerc tăiat neuniform se văd așchii și lespezi de vopsea scorojită, iar imaginea acestui „veceu” improvizat este atât de tristă, încât fotograful se oprește în fața lui și doar privește. Îndelung. Abia apoi, în tăcere, îi face o poză.

Vera Cujba: Noi am vrea, dacă aveți putință, să ne dați un veceu. Ei au tăiat acest scaun pentru ea, dar nu este deloc normal. Ei nu au posibilitate să cumpere un veceu portabil pentru Taniușa…

Asistenta medicală locuiește chiar peste gard, așa că atunci când Tatiana are vreo criză de durere, unul din băieții ei aleargă și o cheamă. Ea lasă totul și vine. Și nu-i ușor să lucrezi asistent medical în sat, mai ales cu pacienți a căror speranță de viață este minimă.

Vera Cujba: După regimul de muncă pe care l-am avut toată viața în calitate de asistentă medicală, când eram trezită la orice oră, aș spune că munca mea de acum nu e grea. Înainte ambulanța nu venea în sat de 10 ori pe zi așa ca acum, dar mă chemau pe mine, și eu alergam dintr-un capăt de sat în altul. Pe jos, prin glod, prin zăpadă, noaptea sau ziua. Chemam ambulanța doar dacă era un caz mai complicat, dacă nu, ne descurcam noi. Au fost perioade în care aveam și câte 7-8 chemări pe noapte, așa că ceea ce fac acum nu este greu. Chiar merg cu plăcere pe la pacienții mei și uneori chiar stăm câte jumătate de oră la taclale. Discutăm despre orice în afară de politică. Ei mi se plâng că pensia este mică, că le este greu, iar eu îi ascult. Ei au nevoie de aceste discuții și de încurajarea mea.

„Este mare nevoie ca serviciile paliative să fie extinse și dezvoltate la noi în țară”

Asociația „Aripile Speranței” din Orhei oferă asistență de îngrijire paliativă la domiciliu pentru 50 de bolnavi. Mai este și o listă de așteptare cu 12 beneficiari care vor fi acceptați, în funcție de gravitatea stării în care se află, cazurile grave având prioritate. În cadrul asociației sunt angajate 6 asistente și până la sfârșitul lunii urmează să mai fie angajată încă una. De asemenea, aici activează un psiholog, un medic și un asistent social.

Magdalena a fost diagnosticată cu cancer de colon, iar în luna decembrie a fost operată.

Panicată, de cum le întâmpină pe cele două asistente care intră la ea în casă, le spune că are o problemă. Își ridică tricoul și lasă vederii o cicatrice proaspătă, verticală. Urmele cusăturii se disting bine, semn că operația este recentă. Printr-o deschizătură la nivelul peretelui abdominal i se vede stoma, iar zona din jurul ei este roșie și inflamată. La o singură privire, Victoria Tintiuc îi spune că s-a pornit un proces inflamator. Magdalena le spune că din cauza iritației din jurul stomei nu a putut fixa sacul de colectare.

Magdalena: Cu Betadină mi-a fost frică să ung, dar cineva mi-a spus să ung cu săpun de acesta de casă, „hozeaistvenâi”. Sunt vreo 3-4 zile de când s-a înroșit pielea. O ung și cu ceai de romaniță și nu ajută nimic.

Cele două asistente încep să răscolească prin gențile lor și încep a scoate câteva flacoane și tuburi cu cremă pe care le aranjează pe pat, explicându-i care și pentru ce-i, cum să le aplice și cum să prelucreze mai departe zona inflamată.

„Of, atâtea medicamente nu am avut de când sunt eu”, spune Magdalena aproape plângând.

Casele și familiile celor în care intră asistentele de la „Aripile Speranței” sunt tare diferite. Uneori condițiile în care trăiește o familie sunt greu de descris, indiferent dacă este vorba despre o casă în care nu s-a făcut curățenie sau în care cei care ar trebui să aibă grijă de un bolnav sunt permanent în stare de ebrietate.

Victoria Tintiuc: Sunt familii în care știm că sunt oameni periculoși și trebuie să fim tare diplomați când intrăm în casa lor. Este foarte greu să lucrăm în aceste familii, pentru că ne este greu să vorbim cu ei inclusiv despre diagnostic sau despre tratament. Dacă mai și beau și sunt beți atunci când venim, este și mai complicat. Mergem la ei și vorbim cu binișorul, le explicăm calm. Deși vedem că bolnavul nu este îngrijit corespunzător și știm că orice am spune nu am fi ascultate, nu le mai zicem nimic rudelor. Nu ne implicăm, pentru că am putea să facem mai rău. Cum să vorbim cu ei despre dozarea regulată a medicamentelor când ei sunt în stare de ebrietate? Nu știm care ar fi reacția lor. Dacă merg într-o casă și acolo este mizerie, păstrez pentru mine ceea ce văd acolo, nu transmit mai departe și nu spun nimănui. Ne purtăm cu ei așa, încât să fim primiți în casa lor și data viitoare. Pentru binele acelui bolnav, pentru ca să putem reveni și să-i ușurăm durerea.

La bolnavii care beneficiază de îngrijire paliativă la domiciliu vine medicul, asistentul medical, psihologul și asistentul social. În cazul bolnavilor care au nevoie de îngrijiri simple, medicale (accident vascular cerebral, diabet zaharat, ruptură femurală) doctorul vine doar la deschiderea fișei medicale, apoi când pacientul este luat la evidență și când este scos de la evidență. Restul vizitelor la acești bolnavi le face asistenta medicală.

Doamna Maria a avut câteva accidente cerebrale vasculare. Spune că nu-i vine a crede că încă mai trăiește. Fiica ei, Ludmila, care-i stă alături, le povestește celor două femei despre ce a făcut de la ultima lor vizită.

„Iată aici avea răni și aici avea răni, dar i-am pus medicament de care mi-ați dat. Era vișinie pielea, vânătă, dar acum este mult mai bine. I-am cumpărat mamei și pat special. O săptămână am stat și eu la pat din cauza durerii de spate, așa că o spălam pe mama stând în genunchi, pentru că altcineva nu are cine”, le spune Ludmila plângând.

Doamna Maria, care o aude, începe și ea să plângă. „Tanti Maria, mata nu plânge”, îi spune asistenta medicală.

„Ca să vă fie mai ușor atunci când îi schimbați poziția, îndoiți-i picioarele. Iată așa…” Și începe să-i arate cum se îndoaie, corect, picioarele, întorcând-o pe bătrână pe partea dreaptă. „Iată, vezi cât de ușor este să-i schimbi poziția? Dacă o s-o ridici în forță îți vei face ție mult rău, traumându-ți spatele. Nu trebuie să o ridici în putere, forțându-te, că-ți distrugi coloana vertebrală”, o învață Victoria Tintiuc.

Ludmila: Când nu aveam salteaua aceasta urcam pe pat, la capul ei, o apucam de subsuori și, efectiv, o târam ca s-o așez într-o poziție comodă. Dacă am avea un pat funcțional ar fi mult mai simplu. Avem mare noroc de echipa Dvs. În situația în care suntem, psihologic este important ca cineva să ne deschidă ușa și măcar cineva să vină să examineze un bătrân, care a muncit o viață.

Fiica Ludmila locuiește în satul vecin, dar de la începutul lunii iulie s-a mutat aici ca să aibă grijă de mama ei. A luat-o cu ea pe fiica cea mică, iar ceilalți doi copii, de 11 și 13 ani învață la școală în satul vecin, așa că soțul ei face zilnic naveta între cele două sate.

„Am făcut o cratiță cu borș și o să le trimit cumva și lor. Măcar o mică atenție din partea mamei trebuie să aibă. Stau aici cu mama, pentru că altă soluție nu am”, spune Ludmila.

Victoria Tintiuc: Rudele au nevoie de suport psiho-emoțional. Ele tot obosesc, tot au nevoie de o perioadă de respiro, pentru că zi de zi, oră de oră, să stai și să îngrijești de cineva este destul de greu. Îi învățăm cum să schimbe corect albiturile, cum să facă îmbăierea, cum să-i hrănească. Sunt anumite reguli în cazul bolnavilor și ele trebuiesc respectate. Lucrăm cu bolnavii, dar lucrăm și cu rudele. Iată, de exemplu, o manevră atât de simplă de repoziționare a unui bolnav. Rudele bolnavului nu au de unde să știe cum să repoziționeze un bolnav fără a depune un efort fizic care le-ar trauma coloana vertebrală. Ludmila a făcut o radiculopatie din această cauză și nu se putea ridica din pat. De asta și-i învățăm, să le ușurăm munca, le dăm indicații clare despre dozajul medicamentelor, dar și despre prelucrarea escarelor.

După ce i-au arătat Ludmilei manevrele de repoziționare, cele două asistente își iau rămas bun și se îndreaptă spre ușă când, Doamna Maria începe să plângă și cu vocea tremurândă, li se adresează: „Mânțămăsc, dragele mele, mânțămăsc și bohdaproste că ați venit la mine”.

În curtea mare, fiica Ludmilei stă la colțul casei, înconjurată de câteva pisici. „Când a murit cheochea Varvara, toate pisicile ei s-au mutat la noi. Până acum nu aveam nicio mâță, acum, iată, avem cinci. Le îngrijim și pe ele, sărmanele, că tot au rămas ai nimănui”, explică Ludmila. Când ajunge în dreptul fetiței, Vera Cujba bagă mâna în geantă și scoate un pumn de bomboane pe care i le întinde fetiței. „Mulțumesc”, spune ea sfioasă.

Victoria Tintiuc: Noi activăm de nouă ani, dar mulți nu cunosc că există centre de îngrijiri paliative la domiciliu. Simplul fapt că intrăm în casele lor deja este foarte mult pentru ei. Ei vor să fie ascultați, vor să vorbească cu cineva, să fie susținuți și încurajați.

Vera Cujba: Întotdeauna examinez starea pielii pacienților, ca să nu aibă escare. Ei pot îndura durerea, dar nu spun despre asta, pentru că mulți se rușinează să vorbească, să ne arate. Una dintre paciente a tăcut până nu a mai putut de durere. Îi era rușine să spună că are răni sub sâni. De asta am grijă să-i examinez minuțios și verific dacă beau la timp pastilele.

Cele două femei se despart, iar Victoria Tintiuc urcă în mașină și pornește în alt sat, Isacova, unde o așteaptă o altă asistentă medicală, Cezarina Covalenco, care deservește mai multe sate din împrejurime.

Pe cuptorul fierbinte, lângă fereastra plină cu cărți religioase, Doamna Valentina așteaptă să i se măsoare tensiunea, saturația și pulsul. Cât Victoria Tintiuc o examinează, Cezarina Covalenco scrie toate informațiile într-un caiet. „Cum mănâncă?”, o întreabă ele pe Tamara, fiica bătrânei.

Tamara: Slăbuț. I-am făcut un ceai din buruiene, dar nu vrea să mănânce. Îi dau un fel de pastile, albastre, dar ea, săraca, spune că oricum durerile nu dispar și cred că deja nu-și mai fac efectul. Mama a avut două operații chirurgicale acum un an și de atunci nu mai poate merge. O iau în brațe de pe cuptor și o așez pe pat, o spăl, apoi o ridic iarăși pe cuptor. Mă ajută tata, pentru că singură nu pot. Mi-e mamă și trebuie să am grijă de ea, dar mă doare sufletul să o văd așa. Aș vrea s-o văd să meargă, să trăiască…

Când este întrebată ce vârstă are, dna Valentina zâmbește larg, apoi zice: „55 de ani am”. Se uită în jur la cei care o privesc și râde încetișor. „Of, 78 de ani am. 78... Este așa o vorbă că, te naști mai repede pentru a îmbătrâni mai repede”. „Dar în suflet cum vă simțiți, Dna Valentina? Simțiți acești 78 de ani?”, o întreabă Victoria Tintiuc. „Nu. Eu încă visez să merg, dar...cred că n-o să mai pot merge niciodată...”. De pe marginea cuptorului, gârbovită, o privește pe fiica ei și începe să lăcrimeze. „Lăsați că degrabă vine vara, o să coborâți de pe cuptor și o să ieșiți afară, în curte, în grădină. Încă patru săptămâni și vine primăvara”, încearcă să o liniștească asistenta medicală.

Cât cele două femei o examinează pe bătrână, soțul ei, domnul Ion, stă pe scaun, în spatele sobei și ascultă atent fiecare observație. Duminică, cei doi au împlinit 56 de ani de când sunt împreună. „Am grijă de ea și fac tot ce trebuie…”, spune bătrânul.

Tamara, fiica: Eu dorm în casa de alături și într-o dimineață m-am speriat foarte tare, pentru că bocăneam la uși și ferestre și nu răspundea niciunul din ei. Speriată că s-a întâmplat ceva am forțat o ușă din spate și am intrat. I-am găsit dormind liniștiți și abia când s-au trezit mi-au spus că ei doi au discutat toată noaptea despre viața lor, despre tinerețe, zbuciumuri, realizări, greșeli, momente fericite și... ceea ce va fi mai departe. Au adormit abia pe la 6 dimineața. Ei doi sunt tare apropiați și au o relație tare specială și strânsă.

„Și eu am probleme cu inima. Vom trăi cât a da Dumnezeu. Am avut o viață veselă, interesantă și avem ce ne aminti la bătrânețe. În tinerețea noastră chiar discutam că ar fi bine ca, la apusul vieții, să murim odată, să nu rămână unul în singurătate. Așa bătrâni cum suntem, dar avem grijă unul de celălalt”, spune bărbatul .

Victoria Tintiuc spune că, deși sunt bine instruiți, oricum, psihologic, le e greu să lucreze cu astfel de pacienți, mai ales când este vorba despre o pacientă tânără, despre un diagnostic grav sau când bolnavul își trăiește ultimele ore.

Victoria Tintiuc: Uneori ieșim plângând de la pacienți, pentru că ei se roagă întruna să vină moartea după ei. Evident, psihologul discută cu ei, vede care este relația bolnavului cu familia, îi consiliază. Am avut și pacienți care au avut tentative de suicid… Obositor. Of… Uneori vin acasă atât de obosită moral, încât nu vreau nici să mănânc, nici apă să beau, nici să vorbesc cu cineva. Vreau doar să mă odihnesc. Este greu, dar și acești oameni au nevoie de ajutor. Dacă nu noi, cine altcineva să le deschidă ușa și să-i ajute?

Principalele boli care afectează copiii din Republica Moldova, de la naștere până la adolescență

Guvernul a aprobat Regulile de Bună Practică de Farmacie. Ce obligații noi au proprietarii de farmacii și farmaciștii angajați din Republica Moldova

Discuții aprinse între Curtea de Conturi și Ministerul Sănătății. Motivul – tarifele la servicii medicale

Tag: servicii paliative, bolnavi muribunzi, îngrijire, Republica Moldova, Aripile Speranței, Victoria Tintiuc, Vera Cujba

Categoria: Știri Interne

Preluarea articolelor de pe www.sanatateinfo.md se realizează în limita maximă de 1.000 de semne. Este obligatoriu să fie citată sursa și autorul informației, iar dacă informația este preluată de către alte platforme informaționale on-line trebuie indicat link-ul direct la sursă. Preluarea integrală a informației poate fi realizată doar în baza unui acord încheiat cu Redacția Sănătate INFO. Toate materialele jurnalistice publicate pe platforma on-line www.sanatateinfo.md sunt protejate de Legea 139 privind drepturile de autor și drepturile conexe. De asemenea, de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Pe lângă actele juridice care ne protejează drepturile, mai există o lege nescrisă – cea a bunului simț.