„Despre diagnostic am aflat din telefonul unei rude. În mesaj scria că am cancer și o să-mi cadă părul...” Este povestea unei adolescente din Moldova, care a scăpat de cancer

Sursa Foto: Arhivă personală

Irina Soltan, absolventă Școala de Studii Avansate în Jurnalism

03 iunie, 2019, 17:14

Vizualizări: 4681

Cancerul este o temă sensibilă, de aceea mulți pacienți care au reușit să-i facă față, adică să supraviețuiască evită să povestească prin ce chinuri au trecut. Cei care decid însă să vorbească, spun că fac acest lucru pentru a se elibera de emoții, dar și pentru a-i încuraja pe alți bolnavi să nu se lase bătuți.

Nicoleta Negrescu este o adolescentă, care în urmă cu trei ani, a simțit pe pielea ei cum să e fii bolnav de leucemie. Avea doar 14 ani când cancerul i-a dat de știre că e în corpul ei. Spune că vestea a fost dură, dar...ce nu ne lasă să murim, ne face mai puternici. Acum, că se consideră o învingătoare, încearcă să-i ajute și pe alți copii să se trateze. Iată cum își începe ea povestea.

„Făceam o cură de chimioterapie. Nu știam câte o să mai urmeze. La sfârșitul procedurii mi-am cerut voie să merg acasă. Atunci medicul mi-a spus că e ultima chimioterapie. A fost un moment minunat. Îmi amintesc că am îmbrățișat-o pe doamna doctor și săream în sus de bucurie. Acum fac analize repetate la fiecare trei luni și rezultatele arată că totul este bine”.

Nicoleta astăzi te văd o fată optimistă, pozitivă și foarte receptivă la durerea altor copii. Ce trăiri ai avut tu când ți-ai aflat diagnosticul și în general cum a fost perioada tratamentului?

Am aflat diagnosticul când aveam 14 ani. Eram încă un copil și nu înțelegeam exact ce mi se întâmplă. Tratamentul a durat 1 an și jumătate. Opt luni am fost internată în spital, apoi am mers acasă. N-a fost deloc ușor. Acum zâmbesc și inspir curaj, dar îmi amintesc cât de izolată eram...Treceam prin suferințe pe care nu puteam să le redau. Îmi amintesc că mă întrista faptul că-mi căzuse părul după prima cură de chimioterapie. Dar am rezolvat cu aceasta. Mi-am luat o perucă pe care am numit-o Violeta. Ziceam că-i sora mea geamănă. O păstrez și acum. Mai târziu făceam haz de necaz pe seama ei. Spuneam: „Ce bine e așa. Mă simt mai ușoară și nu trebuie să-mi spăl părul”.

Cum a debutat boala? Ce simțeai când au apărut primele simptome?

Simptomele au apărut brusc. De la început am simțit slăbiciuni și greață. Vomitam chiar și de la apă. Îmi apăreau vânătăi pe tot corpul. Credeam că sunt de la lovituri, deși apăreau din senin. Aveam dureri de cap insuportabile și o senzație de zgomot, de parcă toți strigau la mine. Îmi sângerau gingii și nasul. Aveam dureri în articulații și oboseam repede când mergeam. Îmi amintesc că drumul până la școală, care în mod obișnuit dura 10 minute, am ajuns să-l parcurg în 40 de minute.

Aveai alături părinții, profesorii, prietenii. Ai încercat să le ceri ajutor?

Deși mă simțeam rău, de la început nu am spus nimănui. Nu voiam să-i îngrijorez. Mama era și ea într-o stare dificilă atunci. Era bolnavă și avea nevoie de îngrijiri medicale. A urmat un tratament și acum se simte mai bine. În cele din urmă mi-au apărut niște pete roșii pe picioare și, pentru că nu mai puteam să ascund, am fost nevoită să spun.

Și după ce le-ai spus cum te simți ce a urmat?

Au urmat mai multe analize. Pentru că diagnosticul nu era clar, am fost internată în mai multe spitale. Mai întâi în secția pediatrică. Medicii presupuneau că aș avea o alergie. Așa vedeau ei petele de pe corpul meu. Au urmat analize de sânge. Laboranta care le-a colectat era o rudă. Ea a fost prima care a intuit ce poate fi. După rezultate am fost transferați la Institutul Mamei și Copilului. Acolo mi s-a făcut o procedură dureroasă – puncție în piept.

Pe 25 martie 2016, după ce am primit rezultatele analizelor, mama mi-a spus că trebuie să mergem în alt spital și am fost internată la Institutul Oncologic. Observam că suferă, dar încerca să ascundă. Așa a început tratamentul împotriva leucemiei. Mi-au făcut transfuzie de sânge, iar peste două zile am început chimioterapia. Cumpăram medicamente scumpe. Am cheltuit banii pe care îi mai avea mama. Ne-au ajutat și rudele, iar unii bani au fost adunați prin acțiuni de caritate. Erau necesari pentru preparate din Germania, greu de găsit și foarte costisitoare. 100 de capsule costau 500 €. Acestea îmi ajungeau doar pentru o lună.

Cine ți-a comunicat diagnosticul?

Despre diagnostic am aflat din telefonul unei rude, care stătea cu mine. Am citit un mesaj în care scria că am cancer și o să-mi cadă părul. A urmat o perioadă lungă de depresie...

A fost o perioadă grea, dar ai reușit să o depășești, să-ți păstrezi optimismul și convingerea că te vei trata. Cine au fost oamenii care ți-au fost alături și te-au susținut?

Mama era cea care îmi spunea: „O să fie bine. Ai să vezi că o să mergem acasă”. Doctorița, care mă trata, m-a ajutat foarte mult. Pot să spun că mi-a devenit o adevărată prietenă. În acea secție toți medicii aveau o atitudine deosebită. Când veneau în vizită dimineața, aduceau câte o jucărie. Își făceau griji pentru viața copiilor. Mai era o fetiță mică, de patru ani. Ea mă încuraja mult, zicându-mi: „Nicoleta nu plânge! O să ne facem bine și o să mergem acasă.”

E adevărat că unii prietenii, de la care așteptam susținere, au venit în vizită la spital o singură dată. Deși mi-au promis că ne vom revedea, nu au mai venit. În una din zile în secție a venit un băiat - Mihai, avea 17 ani. L-am văzut și am zis: mmm, e frumușel! De atunci ieșiam mai des pe coridor. Am început să vorbim, iar mai târziu ne-am îndrăgit. El mă încuraja cel mai mult. Când rezultatele analizelor erau mai bune, ni se permitea să ieșim la plimbare. Cu regret, în februarie Mihai a decedat. Am trecut cu mare greu peste acele clipe. Cu familia lui Mihai am rămas prieteni, iar despre el am cele mai plăcute amintiri.

Leucemia te-a transformat într-o luptătoare. Știu că după ce te-ai tratat, lansezi și te implici în acțiuni de susținere a bolnavilor de cancer. De ce?

După tratament nu mi-am luat rămas bun de la copiii din secție. Am înțeles de ce au nevoie, cum pot eu să-i ajut și m-am întors acolo în calitate de voluntar. Acum sunt implicată în câteva acțiuni de voluntariat. Pe unele le coordonez. Copiii s-au atașat de mine și dacă nu mă duc la ei o săptămână, mă întreabă de ce am lipsit. Vreau să spun că în cancer contează foarte mult și cum gândești. Dacă gândești pozitiv, atunci totul o să fie bine.

De ce au nevoie cel mai mult copiii care se tratează de cancer?

Au nevoie de cât mai multe activități ca să uite că sunt în spital. Au nevoie de încurajare. Mai multă decât am avut-o eu... Îmi place să le organizez dansuri și să cântăm. Unii copii se alătură chiar dacă sunt conectați la aparate. Odată am învățat fetele să se machieze. Le aduc unele cadouri. Colegii îmi zic că mă port diferit, mai sufletește. Încercăm, alături de alți tineri, să ajutăm cum putem. Promovăm modul sănătos de viață. Eu însămi am început să mănânc la timp și să aleg ceea ce mănânc.

Care este îndemnul tău, atunci când comunici cu copiii din spital?

Le spun că uneori e greu, dar că neapărat totul o să fie bine și că totul e trecător. Le aduc propriul exemplu și le povestesc cum am trecut eu peste încercare. Ne uităm prin pozele mele din timpul tratamentului. Aceasta îi încurajează. Atunci când este nevoie discut și cu rudele.

Am scris și o carte în care mi-am redat povestea. Se numește „Printre nori de lapte și venin”. Ideia a venit din dorința de a-i susține pe copiii care trec prin experiențe asemănătoare. Îmi doresc mult să o public, dar deși cartea este redactată și machetată, nu găsesc bani să o public.

Ce vrei să faci în viitor? Ți-ai ales vreo profesie?

Vreau să devin jurnalist. Vreau să continui să scriu. Acum lucrez la o nouă carte în care vorbesc despre problemele adolescenților. Intenționez să fondez o asociație: „Adolescenții după cancer”. Cred că ei au nevoie de susținere pentru a-și reveni după tratament. Pot să spun că încercarea prin care am trecut m-a schimbat mult. Acum sunt mult mai comunicabilă, mai optimistă și empatică față de suferința altor copii. Din acest motiv, neapărat o să-mi continui activitatea de voluntariat.

Nicoleta, îți mulțumim pentru acest interviu!

Natalia Vîlcu-Bajurean, președinta AO „Viața fără leucemie”: „Niciun copil nu trebuie să moară în chinuri. Noi am avut situații, când în secție copiii urlau la propriu”

Victor Gîrbu, supraviețuitor de cancer: „Odată cu tratarea cancerului, nu înseamnă că dispare și chinul provocat de această boală. Sunt consecințe cu care trebuie să înveți să trăiești”

AUDIO//Alimentația în cancer. Ce trebuie să știm despre ea și de ce diverse tipuri de cancer au nevoie de alimentație diferită

Tag: cancer, leucemie, viață

Categoria: Interviuri

Preluarea articolelor de pe www.sanatateinfo.md se realizează în limita maximă de 1.000 de semne. Este obligatoriu să fie citată sursa și autorul informației, iar dacă informația este preluată de către alte platforme informaționale on-line trebuie indicat link-ul direct la sursă. Preluarea integrală a informației poate fi realizată doar în baza unui acord încheiat cu Redacția Sănătate INFO. Toate materialele jurnalistice publicate pe platforma on-line www.sanatateinfo.md sunt protejate de Legea 139 privind drepturile de autor și drepturile conexe. De asemenea, de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Pe lângă actele juridice care ne protejează drepturile, mai există o lege nescrisă – cea a bunului simț.